marti, pe 6 noiembrie Centrul Expozitional Brincusi a gazduit vernisajul expozitiei de fotografie semnata Wilma Hurskainen (www.wilmahurskainen.com) – Devenirea/Growht.
Expozitia mi-a placut, cu toate ca am stat numai 30 de minute, am putut aprecia aceasta expozitie.
Ce mi-a placut:
mi-a placut maniera de a aranja expozitia, desi fotografica, s-a reusit sa faca niste mici micro-instalatii. Daca asezi doua fotografii impreuna, fapt ce creaza senzatia de unitate, te face sa privesti imaginile in comun, si sa le compari intre ele, cred ca este o metoda mai mult de instalatii, decit de fotografie pura.
mi-a placut ca Wilma Hurskainen a vorbit in limba filandeza, cu toate ca sunt sigur ca stie engleza. Totusi a preferat sa vorbeasca in limab ei materna.
mi-au placut imaginile, pe care in primele 15 minute le priveam mirat, si nu intelegeam ce vor sa spuna, dar dupa ce am prins idea, am inceput sa imi placa.
Ce nu mi-a placut:
nu mi-a placut ca in sala erau difuzate declaratiile de presa (pres release) pe post de materiale de prezentare. Ori numerele de telefon a tuturor angajatilor Brincusi, nu te fac mai aproape de arta. Iar pe ultima pagina, dupa numele artistei sta scris “pentru detalii va rog sa contactati ambasada Finlandei la Bucuresti” si urmeaza toate numerele de telefon de la ambasada. Probabil ca daca am o intrebare legata de fotografii si expozitie, sa sun la ambasada si ei au sa ma lumineze. Dar nu cred!!!
dar va las sa cititi ce spune Wilma Hurskainen despre lucrarile sale, si veniti la expozitie!!!
DEVENIREA
Ceea ce etalez în această expoziţie prezintă un proiect prin care, ghidată de ideia de a reactualiza, re-fotografiind momente reale după scenariile din îndărătul imaginilor pe care ni le-a făcut tatăl meu mie şi celor trei surori ale mele, pe cînd eram copii. Adecvat logicii ideii am intenţionat ca noile fotografii să comporte analogii paroxistice cu originalele: locurile şi compoziţiile au rămas aceleaşi, la fel cum sunt şi părţile corpului şi expresia feţei. Seria de fotografii înglobează circa 30 de imagini.
M-a impresionat întotdeauna capacitatea fotografului de a transcede, de a emerge dincolo de timp şi de a construi comparaţii de genul celei care m-ă preocupă să o construiesc şi eu. Este un ceva neliniştitor, poate chiar tragic în a privi o fotografie şi în a o compara cu una nouă, deoarece în acest cadru, iminent vom vedea cum lucrurile s-au schimbat, adică au devenit. Este regretabil faptul că entitatea timp a fost acreditată drept principalul măsurătoriu a vieţii omului. Cunoaştem oameni ce nu sunt capabili sau nu vor să vadă schimbările în ei înşişi, adică, a constituirii iminente trecerii timpului.
Datorită noilor tehnologii, eu şi surorile mele încercăm un posibil plonjon ce s-ar preta retroactiv, în trecut. Stăm în aceleaşi poziţii ale corpului, iar aparatul pare să fixeze exact din acelaşi racursiu din care ne-a fotografiat tata. Şi totuşi, ineluctabil, încercările noastre nu sunt altceva deît himere. Este firesc: nu ne putem întoarce în timp!
De asemenea, mă interesează fotografiile de familie şi modul în care sunt făcute, păstrate şi, în unele cazuri, privite. Oricine care are o familie ştie că pozele de familie sunt o formă de a reflecta o familie, unică şi fericită.
Fotografiile de familie pot fi o formă de a învedera trecutul şi identitatea unei persoane. Simultan, fotografiile sunt o formă de a ascunde unele aspecte, la fel şi de a le revela pe altele.
Prin comparaţia fotografiilor din trecut cu cele de astăzi, timpul apare ca o formă ciudată. Se generează senzaţia că există un dialog indestructibil între trecut şi prezent, aşa cum se întîmplă în cazul amintirilor: amintirile nu sunt statice, ci aleatorii corespunzător cu ce ni se întîmplă. Prin recurenţa la un îndepărtat moment din trecut se relevă ceva straniu legat de noi înşine în calitate de subiecte ale fotografiei: rolul pe care îl jucam instantaneu poate fi estimat ca emfatic.
În primele fotografii avem vreo 5 ani, dar ştiam deja cum să pozăm pentru o fotografie.